Dacă ai pune România pe o masă, sub forma unei hărţi tipărite pe hârtie groasă, cu colţurile uşor tocite de atâta împăturit, ai vedea imediat de ce, în ultimii ani, ni se lipeşte de frunte cuvântul „ancoră”. Ţara stă acolo unde vântul nu are maniere şi nu bate niciodată cu grijă, iar marea, oricât de albastră şi de liniştită ar fi într-o dimineaţă de august, rămâne, în esenţă, o frontieră.
„Ancoră” sună bine. Sună a stabilitate, a greutate care ţine pe loc o corabie când valurile se încăpăţânează să o împingă dincolo de dig. Sună ca un rol clar, cu margini ferme, de parcă, odată ce ţi s-a atribuit, poţi să respiri uşurat. Numai că NATO nu e o corabie cu un singur lanţ, iar flancul estic nu e o singură linie trasată cu rigla pe hartă. Este o zonă lungă, nervoasă, cu nelinişti care se schimbă de la un sezon la altul şi cu lecţii care se învaţă, de multe ori, la secundă.
De aici vine întrebarea, pusă din ce în ce mai des, uneori aproape în şoaptă: este România „ancora” NATO la frontiera estică sau doar o piesă într-un puzzle mai mare? Dacă ai răbdare, răspunsul nu e nici unul din extreme. E undeva la mijloc, şi tocmai asta îl face greu de digerat.
Cuvântul „ancoră” şi nevoia noastră de certitudini
Noi, românii, avem o slăbiciune pentru roluri simple, uşor de povestit la masă. Ne place să ştim cine ţine uşa, cine ţine piept, cine e stâlpul. Poate pentru că am prins destule perioade în care uşile s-au închis fără să ne întrebe nimeni, iar stâlpii s-au dovedit, din păcate, dintr-un lemn prost.
Când auzi că eşti „ancoră”, nu e greu să simţi o mândrie mică, poate chiar o mândrie ruşinată, fiindcă nu vrem să părem lăudăroşi. Metafora te linişteşte. Îţi promite că eşti important, că eşti văzut, că eşti indispensabil. Îţi dă şi un fel de scuză: dacă eşti ancora, nu mai ai voie să fii obosit, confuz, dezorganizat. Ancora nu are zile proaste, nu se împiedică în proceduri, nu se blochează în licitaţii.
Doar că o ţară nu e un obiect. România nu e o bucată de metal rece, ci o societate cu oameni şi nervi, cu alegeri, cu reţele electrice care mai cedează, cu drumuri care se repară greu, cu instituţii care, uneori, te fac să dai din cap şi să spui „asta e, merge şi aşa”, deşi ştii că nu merge.
Aici, discuţia despre „ancoră” se schimbă. Nu mai e doar despre geografie şi alianţe, ci şi despre cât de bine reuşeşti să fii previzibil şi de încredere, în fiecare zi, nu doar în discursuri.
Geografia nu negociază, iar Marea Neagră nu e un decor
Există o frază care circulă, din când în când, printre cei care se ocupă de securitate: geografia e destin. Nu e complet adevărat, dar e suficient de adevărat încât să te încrunţi. România stă la capătul sudic al flancului estic, cu Marea Neagră în faţă, cu gurile Dunării aproape, cu Ucraina în vecinătate, cu Republica Moldova lipită de coastă printr-un fel de fragilitate regională pe care o simţi, chiar dacă nu eşti diplomat.
Marea Neagră, în povestea asta, nu e doar o mare. Este un spaţiu în care distanţele se scurtează. Este un loc unde poţi înţelege, aproape fizic, ideea de „timp de reacţie”. Când ai rute comerciale, infrastructură energetică, cabluri, porturi şi baze, totul devine mai dens, mai încurcat, mai expus.
Din 2014 încoace, după anexarea Crimeei, regiunea Mării Negre s-a schimbat la faţă. A devenit un fel de cameră cu ecou, în care orice mişcare amplifică nelinişti. Iar după 2022, când războiul Rusiei împotriva Ucrainei a intrat brutal în rutina continentului, ecoul acesta s-a transformat, uneori, în zgomot.
Poate tocmai de aceea, în România, ştirile despre incidente în proximitatea graniţei, despre rute pe Dunăre sau despre presiunea asupra porturilor nu sună ca o „politică externă” abstractă. Sună ca vecinătate. Şi vecinătatea, ştim bine, e personală.
Ce înseamnă, practic, să fii „ancoră” pentru NATO
Dacă scoţi metafora din poezie şi o pui pe masa de lucru, „ancora” ar însemna să fii un punct de sprijin fără de care planurile de apărare ale NATO, în sectorul tău, devin mai fragile. Ar însemna să ai infrastructură care poate găzdui forţe aliate, să ai comenzi şi comandamente care ştiu să lucreze multinaţional, să ai capabilităţi care contează în regiune şi, la fel de important, să ai o consecvenţă politică suficient de solidă încât partenerii să nu se întrebe, la fiecare criză internă, dacă mai rămâi pe aceeaşi direcţie.
Mai e şi partea care nu arată bine în fotografii, dar care ţine totul în picioare: drumuri pe care se poate deplasa tehnică grea, porturi prin care intră şi ies echipamente, depozite, proceduri, oameni care ştiu exact ce au de făcut când apar transporturi, exerciţii, rotaţii. O ţară poate să aibă baze moderne, dar dacă lanţul e ruginit, ancora nu mai apasă cum trebuie.
Totuşi, e important să nu ne îmbătăm cu metafore. NATO funcţionează ca o reţea. Un nod poate fi foarte important, chiar critic, dar nu e singurul nod. Iar flancul estic, privit în ansamblu, nu se sprijină pe o singură ţară.
Mihail Kogălniceanu: un oraş militar în devenire, cu ambiţii mari şi nervi pe măsură
Dacă ar fi să aleg un singur loc care spune povestea transformării României în ultimul deceniu, aş alege zona bazei de la Mihail Kogălniceanu, lângă Constanţa. E genul de loc care, pentru localnici, a însemnat mult timp doar „aeroportul de lângă casă”. Acum, din ce în ce mai des, este menţionat ca un punct major pentru prezenţa aliată la Marea Neagră.
Planurile de modernizare şi extindere sunt gândite pe termen lung, cu investiţii consistente şi cu o logică simplă: să existe infrastructură capabilă să primească, să susţină şi să rotească forţe în condiţii de presiune. În presa internaţională au apărut comparaţii cu baze occidentale de mari dimensiuni, iar unii vorbesc despre o „mică cetate” militară care ar putea schimba complet profilul zonei.
E uşor să fii impresionat de această imagine. E la fel de uşor să uiţi că proiectele mari vin cu realităţi plictisitoare: termene, costuri, şantiere, decizii administrative. Importanţa bazei nu e doar în ceea ce promite, ci şi în felul în care România reuşeşte să ducă promisiunea până la capăt.
Deveselu: între tehnică defensivă şi frica omenească de „ţinte”
Deveselu e, probabil, cel mai cunoscut nume dintre toate aceste puncte strategice, tocmai pentru că a fost însoţit, ani la rând, de dispute, de propagandă şi de un tip de anxietate pe care o înţeleg, fără să mă prefac că o dispreţuiesc.
Sistemul de apărare antirachetă de acolo este prezentat de NATO drept defensiv, parte dintr-o arhitectură menită să intercepteze ameninţări balistice. Pentru publicul larg, însă, nu e atât de simplu. Oamenii aud „rachetă” şi apoi aud „Rusia” şi, inevitabil, apare gândul: dacă se întâmplă ceva, nu cumva ne trezim pe listă?
Aici, diferenţa dintre realitatea tehnică şi felul în care frica se aşază în stomac devine esenţială. Nu e suficient să spui „e defensiv”. Trebuie să explici, să repeţi, să comunici clar şi constant. Altfel, spaţiul se umple cu zvonuri şi certitudini false.
Cincu: locul unde se învaţă, pe teren, ce înseamnă „împreună”
Cincu, cu poligonul şi cu prezenţa multinaţională, e un alt fel de simbol. Nu e un punct fix, ca Deveselu, şi nici un mega-proiect urban, ca Mihail Kogălniceanu. E un loc unde se întâmplă ceva foarte concret: antrenament comun.
Prezenţa unui grup de luptă multinaţional condus de Franţa a adus o idee clară în peisaj: România nu e doar gazdă, ci şi spaţiul în care se verifică, pe bune, capacitatea Alianţei de a lucra rapid, coerent, cu proceduri comune şi cu oameni care vorbesc limbi diferite, dar trebuie să reacţioneze ca o singură echipă.
Am observat, în discuţiile publice, o tendinţă de a trata aceste forţe ca pe nişte „vizite”. Ca şi cum ar fi o prezenţă temporară, de confort. Între timp, limbajul s-a schimbat. Nu mai e doar despre prezenţă, ci despre capacitatea de a creşte, de la un nivel redus la unul mai mare, dacă scenariul o cere.
Exerciţiile nu sunt spectacol, sunt test de nervi
Exerciţiile militare au un defect de imagine: pentru cine priveşte din exterior, par repetitive. Dacă nu eşti atent, totul pare o rutină.
Dar exerciţiile mari, mai ales pe flancul estic, sunt un test de nervi şi de logistică. În toamna lui 2025 a existat un exemplu foarte bun, cu un nume care a apărut în ştiri şi în comunicate oficiale: DACIAN FALL 2025. Exerciţiul s-a desfăşurat în România şi Bulgaria, între 20 octombrie şi 13 noiembrie 2025, şi a urmărit ideea de întărire rapidă, inclusiv creşterea capacităţii de luptă prin integrarea unor forţe suplimentare.
Pentru public, aceste detalii sună tehnic. Pentru NATO, sunt esenţiale. Pentru că descurajarea nu înseamnă doar să ai oameni şi echipamente, ci să poţi să le mişti repede, să le integrezi şi să le coordonezi, fără să te împiedici de propriile proceduri.
Într-un fel, exerciţiile sunt ca repetiţiile generale înainte de premieră. Numai că aici nu vrei niciodată să ajungi la premieră. Vrei ca repetiţia să fie suficientă încât nimeni să nu aibă curajul să forţeze spectacolul.
Comandamentele despre care nu se vorbeşte la cafea, dar fără de care totul se împrăştie
În orice discuţie despre securitate, există o diferenţă între ce se vede şi ce susţine, din spate, totul. Oamenii văd avioane, convoaie, soldaţi. Mai rar văd structurile de comandă.
România găzduieşte comandamente NATO care au rolul de a planifica, coordona şi conecta forţe multinaţionale. Divizia Multinaţională Sud-Est, cu sediul la Bucureşti, este una dintre structurile care gândesc şi conduc, în regiune, scenarii şi exerciţii. Corpul Multinaţional Sud-Est, la Sibiu, are o miză şi mai mare, fiind o structură de nivel corp, pregătită să coordoneze operaţii terestre de amploare, dacă ar fi nevoie.
Nu sună poetic. Sună a organigramă, a acronime, a şedinţe. Dar fără astfel de mecanisme, orice prezenţă militară se transformă într-o colecţie de insule care nu comunică.
America, Europa şi momentul din 29 octombrie 2025, când a apărut o întrebare incomodă
În România există un reflex aproape automat: asociem securitatea cu prezenţa americană. Nu e chiar iraţional. În ultimii ani, când tensiunile au crescut, americanii au fost cei care au venit cu greutatea lor de resurse şi cu semnalul politic.
Tocmai de aceea, ştirea din 29 octombrie 2025 despre reducerea numărului de militari americani din România, în contextul unei repoziţionări mai largi, a fost primită cu un amestec de îngrijorare şi resemnare. S-a vorbit despre scăderea de la câteva mii la aproximativ o mie de militari, fără înlocuirea imediată a unei brigăzi rotaţionale. Pentru unii, a fost un semn că „se întâmplă ceva”. Pentru alţii, a fost o ajustare logică într-o strategie mai amplă.
Aş zice că adevărul stă, din nou, între. Da, orice reducere se simte. Psihologic, e ca şi cum cineva îşi mută scaunul de lângă tine, iar tu rămâi cu spaţiul gol şi îţi spui că e doar pentru moment, deşi nu eşti complet convins. Dar e şi un semn că NATO încearcă să devină mai puţin dependent de un singur actor şi că europenii trebuie să îşi asume un rol mai vizibil.
În plus, prezenţa aliată nu se măsoară doar în numere brute. Se măsoară în capabilităţi, în infrastructură, în planuri de întărire şi în capacitatea de a aduce rapid forţe suplimentare atunci când e nevoie. Iar aici România are un rol care nu dispare pentru că se schimbă o rotaţie.
Bugetul de apărare: procentul e bun de lipit pe afiş, dar nu spune povestea întreagă
Se discută mult despre procentul din PIB alocat apărării. E uşor de reţinut, uşor de comparat, uşor de folosit ca argument. România a depăşit de ceva timp pragul de 2%, iar în ultimii ani a existat o tendinţă de creştere.
Dar procentul, singur, nu îţi spune dacă ai rezolvat ceva. Contează ritmul achiziţiilor, coerenţa, compatibilitatea dintre sisteme, pregătirea oamenilor şi mentenanţa. Contează şi transparenţa. Într-o societate în care suspiciunea se instalează repede, lipsa de claritate în achiziţii produce un tip de neîncredere care, în timp, poate eroda sprijinul public pentru investiţiile necesare.
Există şi un punct sensibil, discutat adesea cu un fel de oftat colectiv: Marea Neagră şi capacitatea navală. Nu e o conversaţie confortabilă, pentru că ne obligă să recunoaştem întârzieri, blocaje, proiecte ratate, reluări. Dar tocmai aici se vede diferenţa dintre un rol strategic pe hârtie şi unul susţinut în realitate.
Frontiera estică e şi o stare de spirit, nu doar o hartă
Când spui „frontiera estică”, mulţi se gândesc automat la tancuri şi trupe. Dar în ultimii ani frontiera a însemnat şi presiune informaţională, tentative de manipulare, atacuri cibernetice, încercări de a inflama tensiuni sociale.
Aici România are o problemă şi o şansă, în acelaşi timp. Problema e că încrederea în instituţii e fragilă, iar fragilitatea devine teren fertil pentru zvonuri. Şansa e că putem învăţa să ne construim imunitate, dacă ne punem serios pe treabă.
Rezilienţa, cuvântul acela sec, pe care îl auzi peste tot şi care, recunosc, te poate enerva, înseamnă lucruri foarte concrete. Înseamnă să ai energie suficientă şi bine gestionată, să ai comunicaţii sigure, să ai instituţii care pot reacţiona în criză fără improvizaţii de ultim moment, să ai o populaţie care ştie să distingă între o informaţie şi o intoxicare. Înseamnă şi să ai un stat care îşi tratează cetăţenii ca pe parteneri, nu ca pe un public care trebuie păcălit.
România ca piesă într-un puzzle mai mare: de ce nu suntem singuri şi de ce e bine aşa
Dacă te uiţi la flancul estic ca la un puzzle, România este o piesă importantă, cu o formă care chiar contează. Dar puzzle-ul nu se termină la noi.
La nord, Polonia are un rol uriaş, atât prin poziţie, cât şi prin dimensiunea investiţiilor şi a forţelor. Ţările baltice au o frontieră diferită, una în care distanţele sunt mici, iar presiunea e constantă. În sud, Turcia are cheia strâmtorilor şi o poziţie strategică pe care nimeni nu o poate ignora, chiar dacă uneori relaţiile sunt complicate.
Bulgaria e, la rândul ei, parte din povestea Mării Negre, chiar dacă noi, românii, avem tendinţa să ne uităm mai puţin în direcţia asta. În realitate, securitatea la Marea Neagră nu se face cu o singură ţară, ci cu o combinaţie de poziţii, rute, acorduri şi capabilităţi.
Mai departe, în spatele scenei, există şi dimensiunea europeană a mobilităţii militare. Sună rigid, dar e vital: cât de repede poţi muta forţe şi echipamente prin Europa? Câte autorizaţii îţi trebuie, câte poduri nu suportă greutatea, câte căi ferate sunt prea vechi, câte porturi au nevoie de modernizare? Aici, România nu e doar „ţară de frontieră”, ci o piesă într-un circuit de transport şi logistică ce poate deveni, în timp, un avantaj sau o vulnerabilitate.
De ce contează România, în ciuda tuturor frustrărilor noastre interne
Uneori ne place să vorbim despre noi ca despre o ţară care „nu reuşeşte”. E un sport naţional, dacă vrei. Dar în materie de securitate regională există lucruri care ne fac să contăm.
Poziţia geografică e primul, evident. Apoi vine infrastructura militară care s-a consolidat în ultimii ani, cu baze şi facilităţi capabile să susţină prezenţă aliată. Vin comandamentele, care înseamnă planificare şi coordonare. Vine experienţa acumulată în exerciţii multinaţionale, care schimbă felul în care lucrează oamenii împreună.
Mai e şi ceva mai puţin discutat: România are un fel de calm încăpăţânat. Nu e mereu un calm inteligent, recunosc, uneori alunecă spre nepăsare. Dar, în momentele de presiune, faptul că societatea nu se prăbuşeşte imediat în panică contează. Contează şi faptul că, în linii mari, orientarea strategică a ţării a rămas constantă.
Dacă vrei o imagine mai amplă despre cum este discutat acest rol în spaţiul public românesc, într-un registru accesibil, există materiale care pun întrebările fără să transforme totul în slogan. Unul dintre ele este: https://jurnaluldetransilvania.ro/ce-rol-joaca-romania-in-securitatea-regionala-a-europei-de-est-in-contextul-actual.
Ce ne poate slăbi, dacă nu suntem atenţi, şi aici nu e vorba doar de armată
Aş vrea să spun că totul ţine de tancuri şi avioane, fiindcă ar fi mai simplu. Dar nu ţine doar de atât.
Ne slăbeşte infrastructura civilă atunci când rămâne în urmă. Ne slăbesc drumurile care nu permit mobilitate rapidă şi sigură. Ne slăbesc porturile dacă nu sunt modernizate. Ne slăbeşte birocraţia când transformă orice decizie într-o epopee administrativă.
Ne slăbeşte şi dezbinarea internă, acel reflex de a vedea orice problemă în alb şi negru, fără să mai rămână loc pentru nuanţe. Într-o regiune în care manipularea informaţională e un instrument, polarizarea devine o vulnerabilitate.
Apoi, ne slăbeşte lipsa de răbdare. Modernizarea nu e o poveste de o lună. E o muncă de ani, cu greşeli, cu corecţii, cu nervi. Şi, dacă te opreşti de fiecare dată când apare o criză politică internă, rămâi cu şantierul neterminat şi cu senzaţia că nu ai construit nimic.
Aşadar, ancoră sau piesă? O întrebare care, de fapt, ascunde alta
Când cineva întreabă dacă România este „ancora” NATO sau doar o piesă într-un puzzle, eu aud, în spate, o întrebare mai omenească: suntem protejaţi?
Răspunsul nu e un „da” simplu, dar nici un „nu” dramatic. România este, fără îndoială, una dintre ţările-cheie în arhitectura NATO din sud-est, mai ales prin poziţia la Marea Neagră, prin infrastructura militară care s-a consolidat şi prin rolul de gazdă pentru structuri şi exerciţii multinaţionale. În acelaşi timp, România este şi o piesă într-un puzzle mult mai mare, iar securitatea noastră depinde de felul în care puzzle-ul rămâne lipit, nu de cât de frumos arată o singură piesă.
Poate cea mai corectă imagine e asta: România poate funcţiona ca un punct de sprijin solid, chiar ca un fel de ancoră în sectorul său, dar doar pentru că lanţul e prins de alte puncte. Dacă solidaritatea se fisurează, dacă mobilitatea şi logistica eşuează, atunci nici ancora nu mai ţine.
Şi aici vine partea care nu se spune suficient: rolul acesta nu ţi-l dă cineva o dată pentru totdeauna. Îl câştigi şi îl păstrezi prin consecvenţă, prin investiţii făcute cu cap, prin exerciţii, prin capacitatea de a explica populaţiei de ce contează toate aceste lucruri. Îl păstrezi şi prin decenţă administrativă, în acele zone care nu au nicio legătură directă cu uniforma, dar au legătură cu funcţionarea statului.
Dacă ar fi să spun ceva personal, ca om care trăieşte aici şi îşi face, ca toţi ceilalţi, drumurile prin ştiri, prin zvonuri, prin discuţii cu prieteni şi prin acele momente când îţi spui „hai să vedem ce mai e”, aş zice aşa: România e importantă. Dar nu e singură. Şi, sincer, e mai bine aşa. Pentru că adevărata putere a NATO este tocmai faptul că nu te lasă să fii singur.
Iar dacă vrem să fim un punct de sprijin care chiar contează, nu doar un cuvânt frumos într-un titlu, trebuie să ne facem partea noastră din puzzle cu grijă, cu răbdare şi cu un pic de maturitate. Nu e romantic, dar e real. Şi realul e singurul lucru care ţine la frontieră.
