Unii oameni își descoperă vocația în liniște, în timp, ca o fotografie care se developă încet. Alții pornesc ca un foc mic, într o pauză de curs, într o discuție între surori, într o încăpățânare care nu mai vrea să stea cuminte. Povestea aceasta e din a doua categorie. Și, sincer, tocmai de asta îmi place.
Când auzi că două fete pornesc un brand internațional înainte să apuce să își termine studiile, primul impuls e să ridici din sprânceană. Te întrebi dacă a fost noroc, dacă a fost o familie cu relații, dacă a fost un trend prins la timp.
Răspunsul e, ca de obicei, un amestec. Dar amestecul contează. Pentru că aici vorbim despre două surori din Barcelona care au pus, pas cu pas, o idee pe picioare, au dus o obsesie până la capăt și au transformat-o în ceva ce ajunge în mâinile copiilor din zeci de țări.
Și da, brandul acela se numește Oli & Carol. După ce ai spus numele o dată, restul poveștii e despre oameni, decizii și un fel de a face lucrurile care sună mai rar în industria jucăriilor.
Barcelona, locul unde designul nu e doar decor
Barcelona are o reputație aparte. E orașul în care culorile și formele par să aibă drept de cetate. De la arhitectura lui Gaudí până la felul în care se plimbă oamenii pe Rambla, ai senzația că estetica e un reflex, nu un moft. Într un astfel de loc, e aproape natural ca două surori să viseze la un produs care să arate bine, să fie simplu, să fie prietenos cu mâna și cu ochiul.
Dar Barcelona nu e doar o carte poștală. E și un ecosistem de mici afaceri, de ateliere, de idei care se testează rapid. Spiritul acesta, al încercării, al prototipului, al procesului, se simte în multe branduri care ies de acolo. Și exact asta vezi și în povestea Olimpiei și a Carolinei Roman.
Mai e ceva care nu se spune mereu despre orașele creative. Ele te învață să fii selectiv. Când ai atâta design în jur, nu mai impresionezi pe nimeni doar pentru că e drăguț. Trebuie să ai substanță. Aici intră tema centrală a brandului lor, siguranța, materialele, un fel de etică aplicată, fără discursuri prea înalte.
Spania anilor 2010 și generația care nu a mai așteptat aprobarea
Dacă te întorci puțin în timp, îți amintești atmosfera din Europa de după criza financiară din 2008. Spania a simțit criza destul de dur, mai ales la nivel de tineri. Mulți au crescut cu ideea că urmezi pașii clasici, termini școala, intri într o companie, îți plătești chiria, îți vezi de treabă. Doar că, pentru o bună perioadă, companiile n au mai avut chef de pașii clasici, iar tinerii au început să își pună altfel problema.
Asta schimbă, subtil, și felul în care privești un început de business la 16 și 21 de ani. Nu mai e doar un moft adolescentin. E și un răspuns la o realitate în care siguranța clasică se clătina. În plus, pentru generația lor, internetul nu mai era un accesoriu. Era un loc în care puteai construi, testa, vinde, primi feedback, uneori în aceeași săptămână. Așa se explică de ce un brand mic din Barcelona putea ajunge relativ repede pe rafturi din alte țări fără să aibă un buget imens.
Mai e și un detaliu cultural care îmi pare important. În Spania, ca în multe locuri, familia e un nucleu puternic. Când două surori lucrează împreună și spun că se inspiră din exemplul părinților, asta nu sună ca o frază de PR. Sună ca o realitate. Pentru mulți oameni, ideea de a construi ceva în familie e aproape firească. Asta poate fi o binecuvântare, dar și o provocare, fiindcă îți amesteci emoțiile cu deciziile de business.
Olimpia și Carolina Roman, două surori și un fel de încăpățânare bună
Fondatoarele sunt Olimpia și Carolina Roman, surori din Barcelona. Diferența de vârstă contează mai mult decât pare. În momentul în care au început proiectul, Carolina avea 16 ani și era încă la școală, iar Olimpia avea 21 și era la universitate. Asta creează o dinamică interesantă: una era în etapa în care încă îți formezi gusturile și curajul, cealaltă era deja în pragul în care începi să te întrebi, serios, ce faci cu viața ta.
Când pornești ceva la 16 ani, nu ai încă bagajul acela de frici sofisticate. Ai frici simple, că n o să iasă, că te faci de râs, că e prea mult. Dar nu ai încă frica de sistem, frica de ce o să zică piața, frica de CV. Iar asta, paradoxal, e un avantaj. Când pornești la 21, ai deja suficientă maturitate să organizezi, să pui întrebări, să construiești un plan. Dacă le combini pe cele două, obții un tandem rar.
Ele vorbesc des despre faptul că vin dintr o familie antreprenorială, cu o cultură a muncii și a perseverenței transmisă de mai multe generații. Asta contează, nu pentru că îți dă automat succes, ci pentru că îți normalizează ideea că poți construi ceva al tău. Mulți oameni nu pornesc afaceri nu fiindcă n ar avea idei, ci fiindcă în mintea lor afacerile sunt pentru alții. Pentru ele, din ce se vede, ideea nu era străină.
Fondatoarele sunt Olimpia și Carolina Roman, surori din Barcelona. Diferența de vârstă contează mai mult decât pare. În momentul în care au început proiectul, Carolina avea 16 ani și era încă la școală, iar Olimpia avea 21 și era la universitate. Asta creează o dinamică interesantă: una era în etapa în care încă îți formezi gusturile și curajul, cealaltă era deja în pragul în care începi să te întrebi, serios, ce faci cu viața ta.
Când pornești ceva la 16 ani, nu ai încă bagajul acela de frici sofisticate. Ai frici simple, că n o să iasă, că te faci de râs, că e prea mult. Dar nu ai încă frica de sistem, frica de ce o să zică piața, frica de CV. Iar asta, paradoxal, e un avantaj. Când pornești la 21, ai deja suficientă maturitate să organizezi, să pui întrebări, să construiești un plan. Dacă le combini pe cele două, obții un tandem rar.
Ele vorbesc des despre faptul că vin dintr o familie antreprenorială, cu o cultură a muncii și a perseverenței transmisă de mai multe generații. Asta contează, nu pentru că îți dă automat succes, ci pentru că îți normalizează ideea că poți construi ceva al tău. Mulți oameni nu pornesc afaceri nu fiindcă n ar avea idei, ci fiindcă în mintea lor afacerile sunt pentru alții. Pentru ele, din ce se vede, ideea nu era străină.
Începutul real: nu produsul, ci întrebarea
Mulți cred că o afacere începe cu un produs. De fapt, începe cu o întrebare. Uneori e o întrebare tehnică, alteori e una emoțională. În cazul lor, întrebarea pare să fi fost simplă și, într un fel, enervant de clară: putem face jucării pentru bebeluși care să fie cu adevărat sigure, curate, frumoase și care să nu vină la pachet cu vinovăția plasticului?
Dacă ai copil mic în familie, știi discuția asta. Toată lumea vrea ceva mai bun pentru copil, dar și mai liniștit pentru sine. Siguranță, materiale fără toxine, un obiect pe care îl bagi în apă și nu începe să miroasă ciudat după o vreme. În același timp, părinții moderni sunt obosiți de produse care arată ca niște reclame stridente. Vor lucruri simple, cu un design calm, aproape minimalist. Aici, surorile au mirosit un spațiu liber.
Au mai avut și o intuiție care, în afaceri, e aur: să te concentrezi pe cum faci lucrul, nu doar pe ce faci. Ele au spus asta clar, că au fost mai interesate de modul în care își construiesc proiectul decât de eticheta produsului. Pe scurt, nu voiau să fie încă un brand. Voiau să fie un brand care face lucrurile într un anumit fel.
Întâlnirea cu cauciucul natural și momentul în care totul s a legat
Aici apare elementul care a schimbat totul: cauciucul natural, extras din arbori de hevea. Nu e un material nou, dar felul în care îl folosești contează. Când au descoperit că pot construi jucării dintr o sursă biodegradabilă, fără plastic, cu un proces artizanal, au simțit că au găsit, în sfârșit, miezul proiectului.
În povestea lor apare un detaliu care mie îmi sună foarte real: au cunoscut pe cineva care lucra cu cauciuc natural. Nu e o revelație de laborator, e o întâlnire de viață. Așa se întâmplă, de multe ori, și în bani, și în afaceri. Nu câștigi pentru că ai citit un manual perfect, ci pentru că te bagi în conversații, te uiți în jur, întrebi. În cazul lor, întâlnirea asta a făcut visul tangibil.
Cauciucul natural are o textură pe care bebelușii o acceptă ușor. E moale, flexibil, se apucă bine. Dar are și un avantaj de igienă, dacă este turnat dintr o singură bucată. Aici intră obsesia lor pentru un detaliu care pare minor, dar nu e: lipsa găurilor.
Detaliul care a diferențiat produsul: fără găuri, fără mucegai
Dacă ai avut vreodată o jucărie de baie cu o mică gaură, știi ce urmează. În timp, intră apă. Apa stă. Se creează un mediu perfect pentru bacterii și mucegai. Părinții spală, fierb, clătesc, dar tot rămâne un disconfort. Pentru unii e doar o grijă, pentru alții devine o panică.
Surorile au mers fix pe punctul acesta. Jucăriile lor sunt concepute dintr o singură bucată, fără perforații, tocmai ca să elimine spațiul acela în care apa se ascunde. Te uiți la asta și zici, ok, e logic. Dar logic nu înseamnă automat că devine standard de industrie. Înseamnă că cineva trebuie să își bată capul cu producția, cu matrițele, cu controlul calității. Asta e partea pe care nu o vezi în fotografii.
Și aici se vede o lecție de afaceri pe care o repet mereu, indiferent dacă vinzi apartamente sau jucării: diferențierea nu e un slogan, e o decizie tehnică. E un cost. E un risc. E o alegere care te obligă să faci lucrurile mai greu. Dar exact asta creează un activ, o reputație, o poveste care nu se copiază ușor.
De la primele prototipuri la primele comenzi
La început, nu îți comandă nimeni sute de mii de bucăți. La început, îți comanzi tu ție însăți curaj. Te gândești dacă îți permiți. Dacă ai timp. Dacă poți să combini școala cu o afacere care începe să capete viteză.
Un lucru pe care îl spun ele des este că au pornit în timp ce încă studiau. Asta sună romantic, dar în realitate e greu. Înseamnă nopți cu mailuri, dimineți cu cursuri, zile în care nu știi dacă să îți faci tema sau să răspunzi unui distribuitor care îți cere prețuri, certificate, termene. Înseamnă să înveți pe fugă un vocabular pe care școala nu ți l dă.
Îmi place că povestea lor nu e construită ca un basm cu succes instant. E mai degrabă un șir de pași mici. Au desenat câteva modele, au testat, au văzut că există reacție, au insistat. Apoi, încet, au început să crească prin distribuție internațională. La un moment dat, afacerea lor ajunsese să fie prezentă în peste 80 de țări, după cum au povestit în interviuri, iar asta nu se întâmplă din întâmplare.
De ce au început cu dentiția și jucăriile de baie
Dacă te uiți la piața de produse pentru bebeluși, dentiția e un teritoriu interesant. E o etapă inevitabilă, care vine cu disconfort, cu plâns, cu nopți mai scurte. Și, în mod natural, părinții caută un obiect pe care copilul să îl poată roade fără stres. Asta face ca un produs de dentiție să fie, în același timp, intim și practic. Nu îl cumperi doar pentru distracție. Îl cumperi ca să treci printr o perioadă.
Pentru două antreprenoare tinere, alegerea asta e strategică. Înseamnă că intri direct într o zonă în care calitatea se vede repede. Dacă materialul nu e bun, dacă vopseaua nu e sigură, dacă forma nu se prinde ușor în mână, părinții nu iartă. E ca în restaurante: poți să faci decor frumos, dar dacă mâncarea nu e bună, nu revine nimeni.
Jucăria de baie e a doua alegere logică. Baia are un ritual. E seara, e apă, e relaxare sau, uneori, e negociere cu un copil care nu vrea să iasă din cadă. Acolo, o jucărie simplă și igienică poate să schimbe energia. Iar dacă părintele știe că nu se adună apă în interior și nu apare mirosul acela neplăcut, se creează o relație de încredere. Încrederea, în business, e mai valoroasă decât orice reclamă.
În timp, brandul a mers și spre joaca senzorială, spre obiecte care încurajează prinderea, strângerea, explorarea cu degetele. Asta e interesant fiindcă te duce dincolo de ideea de jucărie de etapă și te duce spre jucărie care rămâne în casă mai mult timp.
Estetica, între vintage și casa modernă
Am observat ceva la părinții de azi, mai ales cei care trăiesc în orașe mari. Casa a devenit și scenă. Nu în sensul fals, ci în sensul că spațiul mic te obligă să fii atent la obiecte. Nu mai poți să umpli totul cu plastic colorat și să te prefaci că nu contează. Contează. Îți obosește ochiul, te agită, îți dă senzația că trăiești într un depozit.
Surorile au mers pe o estetică calmă, uneori inspirată de designul anilor 60 și 70, cu forme rotunjite, cu tonuri naturale, cu culori care nu strigă. Asta pare un detaliu de lifestyle, dar e o decizie de business. Un obiect care arată bine pe un raft se cumpără mai ușor și se păstrează mai mult.
Mai mult, într o epocă în care oamenii își fac poze, fără să facă mare caz, și le pun pe social media, un produs fotogenic își face singur marketing. Nu trebuie să fie ostentativ. E suficient să fie recognoscibil și să transmită o stare.
În colecțiile lor apar des forme legate de natură și alimentație, fructe și legume, lucruri pe care un copil le recunoaște repede în bucătărie. Mie mi se pare o idee bună, fiindcă leagă joaca de lumea reală. Nu e doar un obiect abstract. E ceva ce poți să numești, să povestești, să asociezi cu o gustare, cu o piață, cu o dimineață de weekend.
Producția, partea neglamuroasă și totuși esențială
În lumea produselor pentru bebeluși, producția e un teritoriu sensibil. Părinții întreabă imediat: unde se face, cine o face, în ce condiții. Și pe bună dreptate. Surorile vorbesc despre un proces artizanal, cu jucării realizate una câte una, cu mâini umane implicate, nu ca o bandă care scoate obiecte identice la secundă.
În interviurile lor, au spus că producția se face în unități gestionate etic în China, cu artizani care lucrează cu cauciuc natural, iar materia primă vine din arbori de hevea. Tot acolo au subliniat partea de vopsire cu pigmenți naturali, fără toxine, tocmai pentru că, până la urmă, bebelușii nu se joacă doar cu mâna. Ei duc obiectul la gură, îl mușcă, îl rotesc, îl testează.
Aici, pentru un părinte, diferența între un produs generic și unul gândit se simte ca un soi de liniște. Nu în sensul naiv, nu există risc zero în viață, dar există o diferență între a cumpăra la întâmplare și a cumpăra de la cineva care pare că s a gândit până la capăt.
În lumea produselor pentru bebeluși, producția e un teritoriu sensibil. Părinții întreabă imediat: unde se face, cine o face, în ce condiții. Și pe bună dreptate. Surorile vorbesc despre un proces artizanal, cu jucării realizate una câte una, cu mâini umane implicate, nu ca o bandă care scoate obiecte identice la secundă.
În interviurile lor, au spus că producția se face în unități gestionate etic în China, cu artizani care lucrează cu cauciuc natural, iar materia primă vine din arbori de hevea. Tot acolo au subliniat partea de vopsire cu pigmenți naturali, fără toxine, tocmai pentru că, până la urmă, bebelușii nu se joacă doar cu mâna. Ei duc obiectul la gură, îl mușcă, îl rotesc, îl testează.
Aici, pentru un părinte, diferența între un produs generic și unul gândit se simte ca un soi de liniște. Nu în sensul naiv, nu există risc zero în viață, dar există o diferență între a cumpăra la întâmplare și a cumpăra de la cineva care pare că s a gândit până la capăt.
Materialele și felul în care devin o promisiune
Cauciucul natural e un cuvânt care sună frumos, dar pentru un părinte contează întrebarea: e sigur? Aici apare partea de certificări, de standarde, de reguli internaționale. Brandul lor a comunicat că produsele sunt testate conform unor standarde de siguranță folosite pe scară largă, inclusiv standarde europene pentru jucării și cerințe legate de substanțe chimice.
Știu că pentru unii oameni asta sună ca o formalitate, dar în piața de produse pentru copii e, de fapt, o barieră serioasă. Dacă vrei să intri în multe țări, ai nevoie de documente, de trasabilitate, de loturi controlate. Asta te obligă să fii organizat. Nu poți să rămâi doar în zona de idee simpatică.
Și încă ceva: materialele nu sunt doar despre chimie, sunt despre poveste. Dacă spui că folosești cauciuc natural și pigmenți pe bază naturală, te așezi într o poziție. Apoi trebuie să susții poziția asta în timp, altfel oamenii simt imediat că e marketing.
Sustenabilitatea ca decizie zilnică, nu ca etichetă
Sunt multe branduri care pun cuvântul sustenabil pe ambalaj și apoi fac exact ca toți ceilalți. Aici, surorile au încercat să împingă mai departe. Pe site ul lor, de exemplu, vorbesc despre ambalaje aproape complet fără plastic și despre faptul că folosesc carton certificat din păduri gestionate responsabil.
Au vorbit și despre o schimbare din 2020, când au început să producă noile colecții pe bază de precomenzi, ca să reducă risipa și supraproducția. Asta e o alegere de business care te doare la început, pentru că îți schimbă cash flow ul. Dar, dacă o faci bine, îți reduce stocurile moarte și îți curăță relația cu resursele. Iar, pentru mine, aici e un principiu care se aplică și în bani: stocurile sunt ca datorii ascunse. Dacă nu se mișcă, te mănâncă.
Mai e și partea de transport. Ei spun că folosesc transport maritim pentru a reduce impactul, și că au eliminat treptat elemente de plastic din ambalarea transportului. Asta sună ca o mică notă de subsol, dar dacă ai vândut vreodată produse fizice, știi că ambalarea și transportul sunt o junglă de plastic. Să te lupți cu asta, bucată cu bucată, e o muncă reală.
Jucării care vor să educe, fără să țină predici
Când auzi că o jucărie transmite un mesaj, uneori îți vine să râzi. Copilul vrea să muște, să lovească apa, să strângă în pumn. Nu vrea lecții. Și totuși, există o diferență între un obiect făcut doar să fie consumat și aruncat și un obiect care aduce, pe lângă joacă, o asociere. Fructe și legume, forme simple din natură, culori care nu țipă, o estetică ce invită la calm.
În interviuri, ele au spus că au colecții care încearcă să apropie copiii de ideea de stil de viață sănătos și de respect pentru ocean și biodiversitate. E o abordare fină. Nu îți bagă un mesaj pe gât, dar îți oferă context. Și, pentru un părinte, contextul contează mai mult decât pare, fiindcă părinții sunt cei care vorbesc, explică, inventează povești în jurul obiectelor.
Componenta socială, partea care separă un business de un proiect
Aici intrăm într o zonă în care multe branduri se împiedică: socialul. Pe site ul lor, surorile menționează că direcționează o parte din profit către organizații și inițiative legate de mediu, educație și cercetare medicală. Au vorbit despre sprijin pentru curățarea oceanelor printr o organizație internațională, despre proiecte educaționale pentru copii care nu își permit școala și despre sprijin pentru cercetare în boli grave.
În plus, au creat o zonă distinctă de comunicare despre protejarea coralilor, cu colaborări și susținere pentru programe de refacere a recifelor. Nu intru aici în detalii tehnice, fiindcă nu asta e miza. Miza e mentalitatea. Când un brand își asumă că simplul fapt de a produce și a transporta creează amprentă, iar apoi caută să compenseze și să se implice, îți arată un nivel de maturitate.
Cineva ar putea spune că toate acestea sunt marketing. Poate, parțial, sunt și marketing, în sensul că sunt comunicate. Dar nu asta e întrebarea. Întrebarea e dacă, în spatele comunicării, există acțiune. Și, după felul în care au structurat inițiativele și după consistența mesajului, pare că ele chiar au încercat să pună bani și energie în zona aceasta.
Cum au crescut internațional fără să pară că se pierd pe drum
În afaceri, creșterea internațională e un test de identitate. Când intri în multe piețe, începi să fii tras în toate direcțiile. Unele țări vor preț mic. Altele vor ambalaje specifice. Unele vor un design mai colorat. Altele vor un design mai discret. Dacă nu ai un nucleu clar, te diluezi.
Surorile au crescut prin distribuitori în mai multe țări și au povestit că unele parteneriate timpurii au fost decisive. Aici se vede o lecție simplă: nu trebuie să faci totul singur, dar trebuie să alegi oamenii cu care lucrezi. Într un brand mic, un distribuitor bun poate fi ca un partener, iar unul slab te poate îngropa în retururi și reputație stricată.
E interesant și cum și au împărțit rolurile. Olimpia a preluat, din ce comunică ele, partea de produs, vânzări și logistică, iar Carolina s a dus pe e commerce, marketing și comunicare. Nu e doar o împărțire pe hârtie. E o formă de a evita un conflict. Când două surori conduc o afacere, fie își clarifică rolurile, fie ajung să se consume una pe alta.
Partea umană: două surori care lucrează și trăiesc aproape în același cerc
Ele spun că lucrează împreună, visează împreună, au și același grup de prieteni. Pentru unii, asta sună sufocant. Pentru alții, e o formă de energie. Adevărul e că, dacă pornești o afacere atât de devreme, ea îți mănâncă viața, cel puțin câțiva ani. Nu prea există echilibru perfect. Există perioade.
De aici vine și autenticitatea. Oamenii simt când un brand e făcut de o echipă care chiar trăiește proiectul, nu doar îl administrează. În plus, într o piață ca cea de produse pentru bebeluși, părinții au un radar fin. Nu cumpără doar un obiect. Cumpără o intenție.
De ce povestea lor prinde, chiar și la oameni care nu sunt obsedați de ecologie
Să fim sinceri, nu toți părinții sunt activiști. Unii sunt doar obosiți și vor ceva care să nu le mai dea bătăi de cap. Când aleg o jucărie de dentiție sau una de baie, se gândesc la trei lucruri: să fie sigură, să fie ușor de curățat, să nu fie urâtă. Dacă mai bifează și faptul că e mai prietenoasă cu planeta, e un bonus.
Aici, surorile au fost inteligente. Nu au pornit de la o vină. Au pornit de la utilitate. Au rezolvat problema mucegaiului, au ales un material natural, au făcut un design plăcut. Mesajul ecologic vine apoi, ca o a doua respirație. Și cred că exact asta le a ajutat să treacă granițe culturale.
O mică paranteză despre bani, pentru că până la urmă vorbim despre un business
Când cineva îmi spune că vrea să pornească o afacere, îl întreb două lucruri. Primul: ce problemă rezolvi? Al doilea: ce activ construiești? În cazul lor, problema e clară. Iar activul e brandul, încrederea, distribuția, designul recognoscibil.
Mulți antreprenori se concentrează pe vânzare rapidă. Ei vor profit imediat. Dar un brand de produse pentru copii nu se construiește doar cu profit imediat. Se construiește cu reputație, cu consistență, cu acea liniște pe care o simți când un părinte îți cumpără din nou produsul. Asta e valoare. Asta e un activ.
Și încă ceva: faptul că au început atât de devreme le a permis să învețe în timp ce piața creștea. Nu au intrat în joc la 40 de ani, cu frica de a greși. Au intrat în joc când greșeala era parte din învățare, iar energia era mai mare decât anxietatea. Nu e o rețetă universală, dar e un avantaj real.
Cum arată succesul, când nu îl măsori doar în cifre
Într un interviu, ele au definit succesul ca pe posibilitatea de a face ceea ce iubesc și de a crea o schimbare pozitivă prin asta. Sună idealist. Și poate chiar e. Dar idealismul, dacă e susținut de execuție, devine strategie.
Când un brand vinde în multe țări și are o comunitate loială, nu e doar noroc. E rezultat. Rezultat din zeci de decizii mici, repetate. Materiale alese cu grijă, control al calității, poveste coerentă, parteneri buni, ritm de lansare care nu îți explodează stocurile.
Dacă vrei o imagine concretă, gândește te la o jucărie de cauciuc natural care ajunge într un cămin de pe o altă insulă, într o altă limbă, într un alt context cultural, și totuși e acceptată. Asta înseamnă că ai făcut ceva universal. Universal nu ca un slogan, ci ca o senzație.
De ce s a născut brandul acesta și ce spune despre vremurile noastre
Brandul lor s a născut într un moment în care părinții au început să caute tot mai mult produse curate, fără ingrediente suspecte, fără plastic inutil. E și un moment în care internetul a schimbat complet educația consumatorului. Părinții citesc, compară, întreabă, dau review uri. Dacă un produs are o problemă, află toată lumea.
În același timp, trăim într o epocă în care mulți oameni simt o vină difuză față de planetă. Nu în sensul dramatizării, ci în sensul că vezi plastic peste tot. Îl vezi la cumpărături, îl vezi în ambalaje, îl vezi în jucării, îl vezi în coșul de gunoi care se umple într o zi. Când apare un produs care reduce din această presiune, chiar și puțin, oamenii îl primesc bine.
Nu cred că succesul lor vine dintr o singură cauză. Vine din mixul acesta: design spaniol, o decizie tehnică bună, un material potrivit, un mesaj credibil, o disciplină de business pe care au construit o în timp.
Ce rămâne după poveste
Dacă mă întrebi cine sunt fondatoarele, răspunsul e simplu: Olimpia și Carolina Roman, două surori din Barcelona care au pornit un proiect pe când una era încă la școală și cealaltă la universitate, și au transformat ideea în produs, iar produsul în brand.
Dacă mă întrebi cum a luat naștere brandul, răspunsul e mai lung, dar are o linie clară: o întrebare bună despre siguranță și materiale, o întâlnire la momentul potrivit cu cauciucul natural, un design cu sens, o obsesie pentru igienă, apoi ani de muncă în distribuție, producție și comunicare, cu un accent constant pe responsabilitate.
Și, poate cel mai important, e o poveste care îți amintește că antreprenoriatul nu cere permisiune. Când ai o idee care rezolvă ceva real și ai curajul să o duci până la capăt, restul se învață din mers. Nu romantic, nu ușor, nu mereu frumos. Dar posibil.
