Nimeni nu vrea să audă de la dentist că un dinte trebuie scos. E cumva ca și cum ai pierde o parte din tine, oricât de mică ar fi ea. Și totuși, extracția devine uneori singura variantă rezonabilă, mai ales când vorbim de cariile acelea profunde care au mâncat dintele până aproape de rădăcină.
Te-ai tot amânat, poate ai sperat că se va rezolva cumva de la sine. Sau pur și simplu ți-a fost frică. Cert e că atunci când ajungi în fotoliul stomatologului cu o durere care nu te mai lasă nici ziua, nici noaptea, discuția devine serioasă. Întrebarea care apare inevitabil este: mai poate fi salvat dintele ăsta sau trebuie să-l lăsăm deoparte?
Ce se întâmplă de fapt când caria devine profundă
Caria nu apare peste noapte, deși uneori poate să pară așa. Începe cu un punct mic, aproape invizibil, pe suprafața dintelui. Bacteriile din gură produc acizi care atacă smălțul, stratul ăla dur care protejează dintele. La început nu simți mare lucru, poate o sensibilitate ușoară la dulce sau la rece. Mulți oameni ignoră aceste semnale, considerându-le normale.
Dar dacă nu intervii, caria își vede de treabă. Trece de smalț, ajunge la dentină, țesutul ăla mai moale de dedesubt, și apoi, dacă tot nu faci nimic, pătrunde până în pulpa dentară. Aici e vorba despre nervul dintelui, vasele de sânge, tot ce face ca dintele să fie viu. Când caria ajunge aici, durerea devine insuportabilă.
Am auzit povești de la oameni care descriu această durere ca pe ceva pulsatil, parcă ai avea bătăile inimii direct în falcă. Alții spun că e ca un curent electric care te trece prin toată fața. Un prieten mi-a povestit că nu putea dormi deloc, stătea cu gheață pe obraz la trei dimineața. Oricum ar fi, nu e deloc plăcut și nu e ceva ce vrei să trăiești.
Când medicul începe să vorbească serios
Dentistul nu decide să scoată un dinte pe loc, din senin. E întotdeauna o decizie bazată pe ce vede în cabinet și pe investigațiile pe care le face. Radiografia devine cea mai bună prietenă a lui în astfel de situații, pentru că îi arată exact cât de mult s-a extins distrugerea.
Când caria e atât de profundă încât a distrus o parte mare din coroana dintelui, opțiunile se îngustează considerabil. Poate că mai există doar niște pereți fragili de dinte, subțiri ca hârtia, care oricum s-ar fărâma la prima încercare de reconstrucție. Sau poate infecția s-a extins sub nivelul gingiei, în rădăcină, acolo unde nu mai ai cum să ajungi eficient cu instrumentele de tratare.
Apoi mai e și situația în care osul din jurul dintelui a fost afectat de infecție. Atunci când vezi pe radiografie zone întunecate în jurul rădăcinii, înseamnă că infecția și-a făcut de cap o vreme bună și a distrus țesut osos. În asemenea cazuri, chiar dacă ai face minuni și ai reconstrui cumva dintele, structura de susținere e deja compromisă. E ca și cum ai încerca să repari o casă care s-a afundat în pământ.
Ce încearcă să salveze mai întâi
Stomatologii chiar nu vor să scoată dinți doar așa. E mult mai ușor pentru toată lumea, și mai ieftin de altfel, să salvezi ce mai poate fi salvat. De aceea se încearcă diverse variante înainte de a ajunge la decizia finală.
Tratamentul de canal e prima încercare serioasă când caria a ajuns la nerv. Practic, se curăță tot interiorul dintelui, se îndepărtează nervul infectat, se dezinfectează canalele și apoi se sigilează totul cu materiale speciale. Peste asta, de obicei se pune o coroană, ca să protejezi ce-a mai rămas din dinte. Am trecut prin asta și pot să spun că nu e chiar horror-ul pe care îl descriu unii, deși nici plăcut nu e.
Tratamentul de canal funcționează doar dacă mai ai ceva de salvat. Dacă dintele e distrus atât de mult încât nu mai ai unde să prinzi coroana, sau dacă rădăcina e fracturată, atunci lucrurile se complică serios. Nu poți construi o casă pe o fundație care se prăbușește, nu?
Uneori se mai încearcă și reconstrucții cu pivot, unde se introduce o tijă metalică sau din fibră de sticlă în rădăcină pentru a oferi suport. Dar și aici trebuie să existe suficient țesut dentar sănătos și o rădăcină solidă. Dacă nu există aceste condiții minime, efortul devine zadarnic și doar amâni inevitabilul.
Când extracția devine singura cale
Există câteva situații clare în care extracția unui dinte devine varianta recomandată de medicul dentist, chiar dacă nici lui nu îi face plăcere să ajungă aici.
Când dintele e atât de distrus încât structura rămasă e prea fragilă pentru orice fel de restaurare, nu mai ai ce face. Imaginează-ți că mai ai doar niște cioburi de dinte sub gingie. Chiar dacă ai pune ceva peste, la prima mușcătură s-ar rupe totul. Nu are sens să investești timp, bani și speranță într-o astfel de situație. E ca și cum ai încerca să lipești un pahar spart în mii de bucăți, teoretic se poate, practic nu o să mai folosești paharul ăla vreodată.
Apoi mai e situația când infecția e cronică și nu răspunde la tratament. Se întâmplă să existe abcese recurente, inflamații persistente care nu se vindecă nici după antibiotice, nici după tratamente endodontice.
Corpul îți semnalează că ceva nu merge, iar dacă lași lucrurile așa, infecția se poate răspândi și mai departe, afectând alte zone. Am văzut cazuri în care oameni au încercat să salveze dintele cu orice preț, făcând tratament după tratament, până când facturile au depășit de câteva ori costul unui implant.
O altă situație destul de frecventă e când dintele e atât de mobil din cauza pierderii osului de susținere încât nu mai poate fi stabilizat. Ai putea să-l compari cu un copac care și-a pierdut rădăcinile, chiar dacă trunchiul pare ok, el tot va cădea. Boala parodontală avansată face ravagii și uneori ajungi acolo fără să-ți dai seama, pentru că nu doare întotdeauna ca o carie.
Riscurile amânării
Am întâlnit oameni care au tot amânat extracția, sperând că miraculos se va rezolva. Un coleg de serviciu mi-a povestit că a amânat aproape doi ani, luând analgezice când îl durea. Realitatea e destul de dură: cu cât aștepți mai mult, cu atât problemele devin mai grave și mai costisitoare.
Infecția nu stă pe loc și nu negociază. Ea se poate extinde la dinții vecini, la osul maxilar, poate crea abcese care se drenează prin gingie, lasând un gust neplăcut și o mirosire și mai neplăcută în gură. În cazuri severe, infecția se poate răspândi în țesuturile moi ale feței, provocând umflături vizibile și dureri intense. Am citit despre cazuri în care oameni au ajuns la spital cu infecții faciale grave, tocmai pentru că au amânat prea mult.
Mai e și aspectul că un dinte căzut sau extras târziu poate provoca deplasarea celorlalți dinți. Natura nu lasă locuri goale cu drag, așa că dinții din jur încep să se miște încetul cu încetul, încercând să umple spațiul. Asta duce la probleme de ocluzie, dificultăți la mestecat și chiar dureri în articulația temporo-mandibulară. Iar dacă ajungi să îți faci implant peste câțiva ani, s-ar putea să ai nevoie de tratament ortodontic mai întâi, pentru a readuce dinții în poziția corectă.
Ce urmează după extracție
Să scoți un dinte suna dramatic, dar nu e sfârșitul poveștii. Medicina dentară modernă oferă soluții destul de bune pentru a înlocui dintele lipsă, iar tehnologia a evoluat enorm în ultimii ani.
Implanturile dentare sunt probabil cea mai populară opțiune acum. E ca și cum ai planta o rădăcină artificială în os, peste care se montează apoi o coroană. Rezultatul e atât de natural încât uiți după un timp că nu e dintele tău original. Durează ceva, e adevărat, trebuie să aștepți câteva luni ca implantul să se integreze în os, dar merită.
Există și punțile dentare, care se sprijină pe dinții vecini, sau protezele parțiale mobile, variante mai accesibile din punct de vedere financiar. Fiecare are avantajele și dezavantajele ei, dar important e că nu rămâi cu un gol în gură pentru totdeauna. Dentistul îți va explica ce opțiune se potrivește cel mai bine în cazul tău, în funcție de zona din care lipsește dintele, de starea osului și, evident, de buget.
Prevenția face diferența
Știu că sună a clișeu, dar e adevărat. Mult mai bine e să previi ajungerea într-o astfel de situație decât să tratezi consecințele. Periajul regulat, folosirea aței dentare, vizitele la dentist de două ori pe an, toate astea par mici gesturi, dar fac diferența pe termen lung.
Cariile pot fi prinse în stadii incipiente, când se rezolvă cu o plombă simplă. Nu trebuie să ajungi la tratamente de canal, cu atât mai puțin la extracții. Dar pentru asta trebuie să fii proactiv, nu să aștepți până când durerea devine insuportabilă. Și sincer, e mult mai ieftin să faci o igienizare și un control de rutină decât să plătești pentru un tratament complex sau un implant.
Dacă ai un dinte care te deranjează, chiar și puțin, nu amâna vizita la dentist. Cu cât intervii mai repede, cu atât șansele să-l salvezi sunt mai mari. Iar dacă totuși ajungi în situația în care extracția e necesară, măcar știi că ai făcut ce trebuia și că există soluții pentru a merge mai departe. Nu e sfârșitul lumii, deși recunosc că nici nu e o experiență pe care ți-o dorești.
