Te stabilești în străinătate, îți găsești un loc de muncă și economisești niște bani, însă realizezi că a trecut un an de când nu ți-ai văzut familia. Te hotărăști că situația aceasta nu este sustenabilă, ai acum suficienți bani pentru a închiria un apartament mai spațios și să îi aduci și pe ei lângă tine, pentru a nu mai trăi separați până când vei reuși să strângi suma de bani pe care ți-o propui.
Îi aduci alături de tine, înscrii copilul la școală și observi cum soția ta învață din ce în ce mai bine limba țării în care locuiți.
Familia ta se adaptează treptat; copilul începe să prefere alimentele locale, diferite de ciorba tradițională, datorită mâncărurilor oferite la școală. În cazul în care cineva din familie se îmbolnăvește, vă bazați pe serviciile prompte ale spitalului local, beneficiind de îngrijire de înaltă calitate. Nu există preocupări legate de contribuțiile pentru școală, deoarece acestea nu sunt solicitate. Această nouă realitate devine familiară.
După ceva timp, începi să simți nevoia unei vacanțe și, după trei ani, consideri că este momentul potrivit pentru a-ți vizita părinții. Astfel, îți încarci familia în mașină, care poartă plăcuțele de înmatriculare ale țării în care rezidați acum, și porniți în călătoria spre a-i revedea pe cei dragi, după care tânjești atât de mult.
Traversând frontiera, te lovește instantaneu sentimentul familiar al locului natal: caruțele pe drumuri, asfaltul denivelat, vameșul care te privește nepăsător, și mulțimea de copii cerșetori care te îndeamnă să le oferi ceva. Cu toate acestea, aceste inconveniente nu contează, pentru că te afli în locul unde te-ai născut.
Parcurgi distanța de sute de kilometri până la casa părinților, durata călătoriei fiind comparabilă cu cea necesară pentru a ajunge la granița României. Dar acest lucru nu te deranjează; te simți extraordinar pentru că ești ACASĂ. Îmbrățișările și sărutările cu părinții tăi, precum și emoțiile intense ale reîntâlnirii, sunt reacții naturale.
La scurt timp după sosire, copilul tău începe să se întrebe dacă veți mai rămâne, deoarece se plictisește, iar soția ta nu se simte în largul ei, toți întrebându-se când veți pleca din nou. Această dorință este alimentată de indiferența vecinilor, lipsa de politețe a străinilor pe stradă, tratamentul abrupt primit la ghișeul de pașapoarte, și atitudinea neprietenoasă a vânzătoarei de la magazin. Aceste experiențe te fac să te gândești la plecare, sperând că, până la următoarea ta întoarcere, mentalitățile se vor schimba. Odată revenit în străinătate, povestești colegilor cât de minunată a fost vizita, iar seara, încerci să convingi soția de avantajele unui împrumut bancar pentru a avea propria casă în această țară străină.
În timp, devii proprietarul unei case, pe care o vei plăti pe parcursul vieții, dar care îți aparține.
Vizitele în România devin din ce în ce mai rare, iar după ce îți îngropi părinții, nu mai ai motive să te întorci acolo. În final, ajungi să fii un bătrân emigrant, cu copii naturalizați, având doar pașaportul care să ateste originea ta română și amintirile legate de casa în care te-ai născut.
Copiii tăi dețin pașapoarte străine, dar te bucuri că vorbesc limba română și cunosc despre rădăcinile lor. Uneori, te emoționezi când îți amintești de copilăria ta, de părinții tăi și de locurile unde ai crescut. Dar astfel este viața; ai făcut alegeri și trăiești după cum dorești.
