Mi s-a întâmplat și mie să mă trezesc cu inima în gât, cu lumina telefonului licărind ca un far minuscul într-o cameră prea mare. Un pas în lateral, mâna pe noptieră, gândul că cineva respiră acolo, dincolo de perdea.
Nu e ușor să îți spui dimineața că a fost doar un coșmar, când corpul tău trăiește altă poveste. Transpirația pe ceafă, felul în care îți tremură degetele pe ecran, felul în care cauți cu privirea un obiect banal, o carte, o cană, ceva care să te ancoreze, toate par cât se poate de reale. Așa începe întrebarea.
Dacă ai un coșmar cu monștri, s-ar putea să fie real? Poate nu în sensul literal, dar suficient cât să îți schimbe noaptea, iar uneori și ziua.
Coșmarurile sunt terenul moale în care frica își plantează semințele. Uneori pornesc din ce am văzut pe ecran, alteori dintr-o amintire care stă de prea mult timp într-un colț și așteaptă să fie băgată în seamă.
Alteori apar ca din senin, ca un curent rece într-o casă fără ferestre deschise. Și, totuși, cele mai puternice coșmaruri au un lucru în comun: simți că aluneci undeva dincolo de tine, într-un fel de groapă fără fund în care logica obișnuită se topește.
Ce este real într-un coșmar
Real e felul în care corpul răspunde. Noaptea nu e o pauză de la viață, ci o altă scenă a ei.
Când visezi, mai ales în somnul acela viu, cu ochii sub pleoape alergând, corpul își activează sirenele. Se accelerează pulsul, respirația se scurtează, mușchii se încordează, iar creierul își proiectează propriul film, în culori atât de saturate încât aproape că dor. Te trezești brusc și încă vezi umbra, încă auzi pasul care te urmărea. Coșmarul s-a încheiat, dar ecoul lui rămâne.
Real e și faptul că mintea folosește visele ca pe un teren de antrenament. O fabrică secretă a pericolelor, ca să exerseze reacțiile noastre. De aici senzația de autentic, de la felul în care sunt puse în scenă amenințările, de parcă ar fi fost repetate de nenumărate ori.
Nu e magie, e chiar acea hărnicie tăcută a creierului, care încearcă să te pregătească. Când ai impresia că monștrii sunt la ușă, corpul tău nu joacă teatru. Chiar aleargă.
Și, totuși, de ce ne rămâne uneori în piele fiorul? Pentru că o parte din ce trăim acolo se continuă în noi. Visele se preling în realitate, iar realitatea lasă scame prin vise. Câteva secunde, câteva minute, uneori mai mult, rămâi cu senzația că ești prins între două camere ale aceleiași case.
Când povestea te prinde de încheietură
Aici intervine literatura, cu acel gest tandru de a-ți aprinde lumina pe hol. În romanul pentru tineri în care un băiat de 13 ani cade, la propriu, într-o groapă dintr-o fabrică abandonată și se trezește într-o încăpere strălucitoare, simți cum un coșmar capătă geometrie.
Groapa nu e doar pericol, e portal. Băiatul, Mihai, e luat pe sus de o forță pe care n-o înțelege, își simte mâinile arzând, ochii luminându-se cu o nuanță de albastru greu de explicat, ca și cum ar deveni, brusc, vizibil ceea ce era ascuns în el.
Iar când întâlnește un bătrân care știe prea multe și un polițist care pare că a mai fost acolo, frica începe să capete fețe umane. Sau aproape umane.
Am recunoscut în povestea aceasta mecanismul subtil prin care un coșmar trece pragul și se uită direct în ochii tăi. Dincolo de ușa fără clanță pe care o împingi pe întuneric, găsești o vitrină cu arme și o brățară care face mai mult decât promite.
Găsești o explicație tehnică pentru cădere, aproape științifică, și totuși senzația rămâne aceeași. Ai deschis ceva și nu mai poți să îl închizi. Iar în jurul tău se strâng aliați, gardieni, prieteni care te prind de mână ca să nu te rătăcești. Te trezești cu un coif transformat într-o șapcă, o sabie care devine un creion, iar realitatea își ține răsuflarea. Nu, nu e doar un vis.
Monștrii care au pașaport
Îmi place să cred că monștrii cei mai interesanți vin cu o poveste în spate. În cartea aceasta, primești chiar mai mult. Primești feline care nu torc, ci pândesc, oameni pisică ce par să apară exact când nu e cazul, un personaj poreclit Coamă de Leu care îți dă peste cap percepțiile.
Îți amintești cum, în copilărie, animalele din vise păreau că știu mai multe decât tine? Aici, ele chiar știu. Și te pun la încercare.
E o scenă în care fuga devine singura soluție. Furgoneta aleargă, strada se topește, iar în spate se ridică o arătare cu rezistență la foc și la glumă. Lumea se strânge ca o foaie de hârtie, totul curge spre groapa aceea inițială, iar salvarea e iarăși pe sub pământ, printr-un mecanism ciudat care te ridică lin, ca un lift care a uitat să facă zgomot.
În asemenea momente, înțelegi cât de real poate să pară un coșmar. Pentru că îți dictează mișcarea. Te face să îți tragi prietenii de după tine, să cauți grăbit ieșiri invizibile.
Ce învață un copil curajos dintr-un coșmar
Adevărul delicat e că monștrii ne cresc. Nu așa cum am vrea, pe îndelete, ci în hopuri, exact când am prefera liniștea. În povestea lui Mihai, frica se transformă în busolă. Coiful de viking și sabia de cavaler nu sunt doar trofee de pe un raft, ci promisiuni că fiecare are un instrument potrivit mâinii lui.
Apoi apare brățara aceea, care deschide drumuri și întărește legături, ca atunci când un vis te împinge spre telefon, spre prietena pe care n-ai mai sunat-o de mult, spre fraza pe care trebuia să o spui de atâta vreme. E surprinzător, dar coșmarurile bune fac ordine în noi.
În altă parte, aceeași gașcă de copii e trimisă, într-un fel care te face să zâmbești, în locuri care aduc a savană și a povești cu leii la orizont. Aici se întâmplă ceva ce recunosc din viață. Când crezi că ai închis ușa unui coșmar, apare altul, mai mare, din lateral. Nu ca să te doboare, ci ca să te oblige să îți testezi limitele.
Să înveți să ceri ajutor. Să îți asumi că nu poți totul singur. E lucru mare pentru un copil, dar e mare și pentru un adult care, într-o marți oarecare, se trezește brusc la 3 dimineața.
Monștrii interiori, monștrii exteriori
Dacă te uiți cu atenție, vei vedea că monștrii de care fugim au aceeași amprentă. Unii vin din trecut, alții din ceea ce ne e frică să dorim. Unii sunt făcuți din vinovăție, alții din orgoliu, din nerăbdare sau din tăceri prea lungi. Cartea aceasta le dă chipuri concrete, ca să poți să le privești fără să clipești.
Și îți dă, discret, o echipă. În jurul lui Mihai se strâng oameni cu experiență, oameni care greșesc, oameni care cred în el fără să îi pună pe umeri greutăți inutile. Un bătrân obosit, un polițist încăpățânat, un șofer care te provoacă să îți reconfigurezi prejudecățile, prieteni care au umor chiar și în mijlocul panicii.
Recunosc în asta o regulă simplă, în care am ajuns să cred. Coșmarurile se sting mai repede când ai lângă tine pe cineva care știe să aprindă lumina. Fie că e cineva drag, fie că e o poveste bine spusă care îți amintește că nu ești singur, fie că e un profesionist care îți vorbește calm despre ce ți se întâmplă noaptea. Realitatea coșmarului se topește când îi dai altă realitate la schimb.
Ce poți face când simți pașii pe hol
Nu cred în rețete rapide, dar cred în ritualuri mici. Am o agendă pe care o țin la îndemână.
Când un vis îmi rămâne lipit de piele, îl trec pe hârtie. Îi spun pe nume, îi descriu scena, îi dau replici. E modul meu de a-i smulge masca, de a-l transforma din monolit într-un puzzle cu piese care pot fi reasamblate. Mă ajută să dorm mai liniștită noaptea următoare, pentru că am impresia că am o cheie în buzunar. Mă ajută să râd de el, uneori, când îmi dau seama cât de ridicol arăta în lumina zilei.
Mai e ceva care nu dă greș. Să îți așezi ziua astfel încât noaptea să nu se răzbune. Să îți lași timp pentru întrebările grele, să nu le împingi mereu sub covor. Să închizi ecranele cu puțin înainte de somn, să îți găsești o carte care îți ține companie fără să îți agite sângele.
Și, dacă se întâmplă să te trezești în imposibilitatea aia stranie de a te mișca, cu impresia că cineva e în cameră, să știi că nu ești stricat. Să îți amintești că trece. Se topește ca aburul de pe geam. Respiri lent, numeri încet, lași lumina dinăuntru să revină.
Iar dacă coșmarurile vin des și îți mănâncă zilele, nu e rușine să ceri ajutor. Există metode blânde de a rescrie visul, de a-i schimba finalul, de a-l lăsa fără replică. Oamenii care le știu sunt mai aproape decât crezi. Spune-le cum te simți, exact așa, fără a înfrumuseța. Vor ști ce au de făcut.
O carte care transformă frica în hartă
De ce rămâne cartea aceasta în minte după ce o închizi? Pentru că ia o teamă veche și o așază într-un decor familiar. O fabrică părăsită, un oraș de lângă Cluj, prieteni care întârzie acasă din motive care nu-i vor convinge pe părinți, un telefon care sună exact când nu trebuie.
Apoi apar gărzile invizibile, artefactele, brățara, detaliile care te fac să zâmbești. E un fel de a spune că viețile noastre obișnuite ascund uși pe care le trecem mai des decât credem.
Că putem fi bătuți de vânt, speriați, obosiți, dar totuși să găsim într-un sertar o șapcă și un creion care țin loc de armură. Și că e suficient, de multe ori, să ne uităm în jur și să vedem cine ține deja frânghia.
În paginile ei, copiii își descoperă puteri care existau deja, doar că așteptau prilejul potrivit.
Fiecare cu abilitatea lui, fiecare cu frica lui, fiecare cu bucata de drum pe care n-o poate face altcineva. Asta mi se pare cea mai frumoasă lecție. Coșmarurile nu dispar cu totul.
Dar, dacă le privești cu un pic de curaj, ele devin hărți. Îți arată pe unde să nu mai mergi singur. Îți arată cui să ceri o mână. Îți arată ce instrumente să pui în rucsac.
Unde te duce întrebarea
Răspunsul scurt este că da, uneori coșmarurile sunt reale, în sensul că lasă urme vizibile.
Îți schimbă ritmul serii, felul în care închizi lumina, conversațiile de la micul dejun. Îți pot da peste cap o zi întreagă sau, paradoxal, te pot ajuta să o pui în ordine. Uneori chiar te trimit în căutarea unei brățări simbolice, a unui obiect mic care să te lege de un scop mai mare. Alteori te împing în brațele oamenilor tăi, cei care te prind și îți spun că nu ești singur, chiar dacă vocea din perete încă mai șoptește.
Și poate că asta e partea cea mai importantă. Coșmarurile nu au ultimul cuvânt. Îl ai tu.
Iar dacă ai nevoie de o poveste care să îți aducă aminte de asta, există una care te așteaptă. E despre copii curajoși și mentori obosiți, despre feline care îți întind capcane și despre o groapă care, culmea, nu e capăt de drum, ci o intrare. Dacă vrei să faci un pas spre propriile tale uși, îți las aici o punte.
„Drumul spre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan
Cartea poate fi achiziționată online de pe Carturesti.ro, precum si pe Libris.ro.
De ce le spunem copiilor povești cu monștri
Poate părea crud la prima vedere. Copiii ar trebui protejați, nu scoși în față cu fiare și umbre. Dar poveștile cu monștri sunt un alfabet emoțional. Îi învață să numească frica, să o pună într-un cadru și, mai ales, să o vadă învinsă. Nu e vorba de a-i arunca în apă adâncă, ci de a le arăta că există poduri, că pot striga după ajutor, că și vitejia se învață.
În cartea de care vorbeam, prietenia este acea funie aruncată peste abis. Copiii o apucă, o strâng la piept și trec. O să-ți amintești asta în serile când copilul tău se trezește plângând.
Să-i povestești, calm, despre cum s-a terminat scena, despre cine a venit lângă erou, despre ce înseamnă să faci echipă cu frica până când te lasă în pace.
Îmi place să văd lectura ca pe un antrenament blând. Nu alergi până amețești, dar te încălzești. Pui în mișcare articulațiile curajului. Când apar coșmarurile, corpul tău știe deja câteva mișcări. Știe să respire, să observe, să aștepte două bătăi de inimă înainte să apese întrerupătorul. Știe chiar să zâmbească. Pare puțin, dar în miezul nopții e uriaș.
Un exercițiu de seară, când nu vrei să adormi cu frică
Ia o foaie și scrie două întrebări. Ce m-a speriat azi. Ce a mers, totuși, bine. Răspunde simplu, cinstit, fără să te judeci. Apoi adaugă o scenă pe care ai vrea să o visezi. Poate o plimbare pe malul unui lac, poate o cină cu cineva drag, poate un drum cu bicicleta pe o stradă goală.
Închide ochii și rulează scena de trei ori, ca un trailer scurt. Mintea ține minte. Nu promite nimeni că vei visa exact asta, dar vei adormi cu un alt tip de energie, iar asta schimbă mult.
Și, dacă ai un copil care întreabă de ce apar monștrii în vis, spune-i așa. Pentru că mintea învață să conducă și are nevoie de trasee de probă. Pentru că e curajoasă, chiar dacă se ascunde uneori la tine în brațe. Pentru că și tu ai avut cândva aceeași groapă fără fund și ai învățat, încet, să îi măsori adâncul. Așa se cresc oamenii care, mâine, vor avea pentru alții lumina aprinsă pe hol.
Când întorci ultima pagină, rămâne cu tine nu un monstru, ci o hartă. Uneori e desenată cu linii tremurate, alteori e limpede ca geamul spălat după ploaie. Dar e a ta. Și te va duce, de fiecare dată, acolo unde curajul tău își ține proviziile. Și poate fi citită seara, pe îndelete, cu lumina aprinsă doar cât să-ți vezi palma.
Când o închizi, nu te grăbi să spui că a fost doar ficțiune. S-ar putea ca, tocmai din ficțiune, să îți rămână curajul de care aveai nevoie pentru noaptea următoare.
