Am găsit acum câteva săptămâni o chitanță din 2019, uitată între paginile unei cărți de bucate. Scria acolo, decolorat, dar încă lizibil, prețul unei pâini, al unui litru de lapte și al unei pungi de zahăr. M-am uitat la ea mai mult decât merita o bucată de hârtie termică. Nu pentru că pâinea din 2019 ar fi fost altfel decât cea de acum, ci pentru că leul din 2019 era altfel.
Cam asta e toată povestea inflației, strânsă într-o chitanță. Ne-am obișnuit să spunem că „s-au scumpit produsele”, ca și cum pâinea ar fi devenit peste noapte mai valoroasă, mai hrănitoare, mai plină de ceva. Pâinea a rămas pâine, cu aceleași ingrediente și aceeași greutate. Ce s-a schimbat este cât cântărește un leu atunci când îl pui pe tejghea.
Pare o chestiune de nuanță, un fel de joacă de cuvinte pentru economiști. Nu este. În momentul în care muți accentul de pe marfă pe ban, aproape toate deciziile tale financiare încep să arate diferit, de la felul în care negociezi salariul până la ce faci cu banii ținuți în cont „ca să fie”.
Prețul nu este o însușire a produsului, ci un raport între două lucruri
Când spui că un kilogram de mere costă zece lei, nu descrii merele. Descrii o relație între mere și leu, cam cum ai descrie distanța dintre două orașe. Dacă mâine unitatea de măsură se micșorează, distanța pare mai mare, deși orașele n-au mișcat un centimetru.
Banii sunt exact asta, o unitate de măsură. Diferența, și e o diferență urâtă, este că metrul are o definiție fizică fixă, iar leul nu are. Puterea lui de cumpărare depinde de câți lei circulă, de cât de repede circulă și de câtă marfă există în economie la momentul respectiv.
Așa se explică de ce prețurile pot urca simultan la pâine, la chirie, la asigurarea auto, la tuns și la o bere pe terasă. E foarte greu de crezut că toate aceste lucruri, care n-au nimic în comun, au devenit în același timp mai valoroase. Mult mai simplu de crezut că unitatea în care le măsurăm s-a subțiat.
Aici stă și testul de bun-simț pe care îl poți face oricând. Dacă un singur produs se scumpește, e o poveste despre produsul acela, despre recoltă, despre transport, despre un furnizor care a dat faliment. Dacă se scumpesc aproape toate deodată, e o poveste despre bani.
Ce înseamnă concret că banul valorează mai puțin
Puterea de cumpărare e cantitatea de lucruri reale pe care le poți lua în schimbul unei bancnote. Nu numărul de pe bancnotă, ci ce încape în coșul de cumpărături. Într-o economie cu inflație, numărul rămâne același, iar coșul se golește încet.
Ia salariul ca exemplu, pentru că acolo doare cel mai clar. Dacă anul trecut salariul tău cumpăra 40 de coșuri de cumpărături, iar anul acesta, cu o mărire de 5% și o inflație de 8%, cumpără 38, ai primit mai mulți lei și ai devenit mai sărac. Nu e o exagerare retorică, e pur și simplu aritmetică.
Economiștii separă cele două lucruri cu o pereche de termeni pe care e bine să îi ții minte, nominal și real. Nominal este cifra scrisă pe fluturașul de salariu sau pe extrasul de cont. Real este ce rămâne din ea după ce scazi cât s-a topit leul între timp.
Cine urmărește doar cifra nominală trăiește într-o iluzie confortabilă. Vede numere care cresc și presupune că merge bine. Iluzia asta are chiar și un nume în literatura economică, „money illusion”, iar Irving Fisher scria despre ea încă din anii 1920, când Europa tocmai învățase pe pielea ei ce înseamnă bani care se evaporă.
Banii care și-au pierdut puterea, de la Roma la Zimbabwe
Istoria monetară e plină de conducători care au descoperit același truc și au crezut că sunt primii. Împărații romani au început cu un denar de argint aproape pur pe vremea lui Augustus. Trei secole mai târziu, aceeași monedă ajunsese o bucată de bronz cu o spoială de argint pe deasupra, iar prețurile din imperiu urcaseră de zeci de ori.
Nimeni nu adusese mai mult argint în economie, doar întinseseră argintul existent peste mai multe monede. Asta e definiția inflației cu mult înainte să existe tiparnițe. Soldații plătiți cu denari subțiați nu au fost prostiți mult timp, iar Edictul lui Dioclețian din 301, prin care se fixau prețurile maximale sub amenințarea cu moartea, arată cât de disperată devenise situația.
Germania anului 1923 e cazul de manual, cu fotografiile alea cu oameni cărând bani în roabă și copii construind turnuri din teancuri de mărci. Un dolar american ajunsese să valoreze mii de miliarde de mărci spre finalul anului. Marfa nu devenise mai prețioasă, marca devenise practic hârtie.
Recordul mondial îl deține însă Ungaria anului 1946, unde prețurile se dublau în mai puțin de o zi și au fost emise bancnote cu denominații pe care ochiul refuză să le citească. Zimbabwe a repetat figura în 2008, cu bancnota de o sută de mii de miliarde de dolari zimbabweeni, care astăzi se vinde ca suvenir pe internet, mai scumpă decât a valorat vreodată ca bani.
Cazul românesc, pe care mulți dintre noi l-am trăit direct
Nu trebuie să mergem în Weimar ca să înțelegem fenomenul. România anilor ’90 a trecut prin ani cu inflație de peste 200%, iar salariile se ajustau permanent, mereu cu întârziere. Cine avea economii în lei la începutul deceniului le-a văzut topindu-se, iar cine avea un credit vechi l-a rambursat aproape gratis.
Punctul culminant, mai degrabă simbolic, a fost denominarea din 1 iulie 2005. Zece mii de lei vechi au devenit un leu nou, cu patru zerouri tăiate dintr-o singură mișcare. Bunicii încă socotesc uneori „în milioane”, ceea ce e un fel de fosilă lingvistică rămasă din perioada în care leul se subțiase atât de tare încât aveai nevoie de sute de mii ca să faci o cumpărătură banală.
Ce e important de observat este că denominarea nu a schimbat nimic real. Un apartament costa exact la fel de multă muncă și exact la fel de mult grâu ca înainte, doar că cifra de pe etichetă avea mai puține zerouri. Dacă cineva mai avea dubii că prețul e doar un raport, momentul acela ar fi trebuit să le împrăștie.
Cine măsoară subțierea leului și cum
În România, treaba asta o face Institutul Național de Statistică, prin indicele prețurilor de consum. Ideea din spate e simplă. Se construiește un coș cu ce cumpără efectiv gospodăria medie, adică alimente, utilități, transport, sănătate, chirie, servicii mărunte, apoi se urmărește lună de lună cât costă exact același coș.
Coșul e ponderat, adică nu toate produsele cântăresc la fel. Dacă o familie dă o cincime din venit pe alimente și doar câteva procente pe electronice, o scumpire la pâine mișcă indicele mult mai mult decât o scumpire la televizoare. De aici vine și senzația frecventă că „inflația reală e mai mare decât cea oficială”, pentru că fiecare dintre noi are propriul coș, iar al tău poate fi mai plin de exact lucrurile care s-au scumpit.
Un chiriaș tânăr din Cluj, care dă jumătate din venit pe chirie și benzină, simte cu totul altceva decât un pensionar de la țară care își produce singur o parte din mâncare. Amândoi trăiesc în aceeași economie și văd aceeași cifră la televizor, dar experiența lor personală diferă serios. Cifra oficială nu minte, doar că descrie o gospodărie statistică, nu pe a ta.
Dacă vrei o intrare mai blândă în subiect, fără jargon și fără grafice care sperie, explicația simplă a inflației de pe AfacereaZilei.ro desface mecanismul pe bucăți și arată cum se propagă efectele dinspre bani spre prețuri, salarii și dobânzi. E genul de material pe care îl dai mai departe cuiva care întreabă sincer, nu retoric.
De unde vine, de fapt, subțierea
Explicația clasică sună cam așa. Dacă în economie apar mai mulți bani decât bunuri și servicii disponibile, fiecare unitate monetară ajunge să reprezinte o felie mai mică din aceeași plăcintă. Milton Friedman spunea că inflația e mereu și pretutindeni un fenomen monetar, o formulare pe care nu toți economiștii o mai acceptă în forma ei tare, dar care prinde bine intuiția de bază.
În practică, lucrurile vin din mai multe direcții odată. Băncile centrale pot ține dobânzile foarte jos ani la rând, ceea ce ieftinește creditul și pompează bani în economie prin împrumuturi. Guvernele pot cheltui mai mult decât încasează, finanțând diferența prin datorie. Iar băncile comerciale creează și ele bani de fiecare dată când acordă un credit nou, lucru care surprinde multă lume când îl aude prima oară.
Apoi mai e viteza cu care circulă banii, care contează la fel de mult ca volumul lor. Într-o economie unde toată lumea își ține banii la saltea, aceeași masă monetară produce mult mai puțină presiune pe prețuri decât într-una unde fiecare leu schimbă zece mâini pe lună. De asta perioadele de neîncredere pot avea, paradoxal, un efect de răcire.
Pandemia a oferit un experiment natural pe care nu îl ceruse nimeni. S-au pompat sume enorme în economii, s-au distribuit ajutoare directe, iar în același timp fabricile s-au oprit și lanțurile de aprovizionare s-au blocat. Mai mulți bani care alergau după mai puține bunuri, exact rețeta din manual, iar rezultatul l-am văzut la raft în 2021 și 2022.
Așteptările, ingredientul pe care nu îl vezi
Peste toate mecanismele astea se așază ceva greu de măsurat, dar foarte puternic, anume ce cred oamenii că urmează. Dacă un patron e convins că anul viitor costurile lui vor crește cu 10%, își ajustează prețurile din timp. Dacă un sindicat se așteaptă la același lucru, cere măriri pe măsură.
Se creează astfel o profeție care se autoîmplinește, iar băncile centrale se tem de ea mai mult decât de cifra propriu-zisă. De aceea auzi guvernatori vorbind despre „ancorarea așteptărilor” cu o insistență care pare exagerată. Odată ce lumea se obișnuiește cu ideea că leul se subțiază repede, comportamentul colectiv se schimbă și e foarte greu de întors înapoi.
Cazurile în care marfa chiar valorează mai mult
Ar fi necinstit să pretind că prețurile urcă doar din cauza banilor. Uneori un produs devine efectiv mai rar, iar atunci raportul lui față de toate celelalte se modifică real. Distincția asta e cheia întregii discuții.
Când seceta lovește plantațiile de cacao din Africa de Vest, ciocolata se scumpește pentru că există mai puțină cacao pe planetă, nu pentru că leul ar fi slăbit. Când gripa aviară obligă la sacrificarea a milioane de găini, oul devine mai scump din motive de biologie, nu de politică monetară. Când lipsesc cipurile, mașina nouă costă mai mult pentru că nu se poate produce în ritmul cerut.
Economiștii numesc asta modificare de prețuri relative, iar ea se întâmplă permanent, în orice economie sănătoasă. Un produs urcă, altul coboară, pentru că oferta și cererea se rearanjează. Televizoarele și telefoanele au devenit mult mai ieftine în raport cu venitul mediu în ultimii douăzeci de ani, deși nimeni nu vorbește despre „deflația la electronice”.
Inflația propriu-zisă este altceva, este mișcarea generală a nivelului prețurilor, adică situația în care media urcă indiferent ce se întâmplă cu produsele individuale. Un mod util de a le separa este să te uiți la ce nu se scumpește. Dacă găsești categorii întregi care rămân pe loc sau chiar scad, probabil ai de-a face cu șocuri punctuale. Dacă totul urcă în același timp, inclusiv serviciile care nu depind de importuri, banul e cel care cedează.
Testul cu ore de muncă, cel mai onest dintre toate
Am un exercițiu pe care îl fac din când în când, cel mai des când mă enervez la casa de marcat. În loc să măsori prețurile în lei, măsoară-le în ore de muncă. Împarte prețul produsului la venitul tău pe oră și vezi câte ore trebuie să lucrezi pentru el.
Măsurătoarea asta ignoră complet cifra de pe bancnotă și te duce direct la ce contează, cât din viața ta costă lucrul respectiv. O pâine care costa douăzeci de minute de muncă acum zece ani și costă tot douăzeci de minute astăzi nu s-a scumpit deloc, oricât ar arăta eticheta altfel. Dacă a ajuns la treizeci de minute, atunci chiar ai pierdut teren.
Același test funcționează cu orice reper care nu se schimbă prea tare în timp, fie că socotești în grame de aur sau în litri de motorină. Reperul ales contează mai puțin decât obiceiul de a nu trata leul ca pe o constantă universală, fiindcă nu este.
Încearcă-l cu chiria, apoi cu vacanța de vară, apoi cu prețul unui apartament din cartierul tău. Rezultatul te surprinde uneori în bine și alteori destul de neplăcut, însă în ambele cazuri știi pe ce lume trăiești. Eu îl consider un fel de igienă financiară.
Cine câștigă și cine pierde când leul se subțiază
Inflația nu lovește uniform, iar asta e partea despre care se discută cel mai puțin. Ea mută avere de la unii la alții fără să treacă prin vreo lege și fără să întrebe pe nimeni.
Primul câștigător evident este cel care are datorii cu dobândă fixă. Dacă ai împrumutat o sumă acum cinci ani și o dai înapoi în lei subțiați, restitui mai puțină valoare reală decât ai primit. Din motivul ăsta statele foarte îndatorate nu se supără niciodată prea tare pe o inflație moderată, care le topește discret datoria.
Pierde, simetric, cel care a dat banii cu împrumut și cel care îi ține la saltea. Depozitul cu dobândă de 4% într-un an cu inflație de 7% nu îți aduce câștig, ci o pierdere reală de trei procente, chiar dacă extrasul de cont arată o sumă mai mare. Se numește dobândă reală negativă și e una dintre cele mai eficiente metode prin care economiile prudente se erodează fără ca nimeni să pară vinovat.
Mai există o categorie despre care se vorbește prea rar, cei care primesc banii noi primii. Cine ajunge devreme la creditul ieftin, la subvenție, la contractul public, cheltuiește la prețurile vechi. Cine primește mărirea de salariu abia peste un an cumpără deja la prețurile noi. Efectul poartă numele economistului irlandez Richard Cantillon, care l-a descris în secolul al XVIII-lea, și explică de ce inflația adâncește inegalitățile chiar și când toată lumea primește, teoretic, ceva.
De ce băncile centrale țintesc inflație mică, dar nu zero
Poate te-ai întrebat de ce Banca Națională a României are o țintă de 2,5% cu o marjă de plus sau minus un punct procentual, iar Banca Centrală Europeană una de 2%. Dacă inflația subțiază banul, de ce nu țintesc zero?
Motivul principal e teama de opusul ei. Într-o economie cu prețuri în scădere, oamenii amână cumpărăturile pentru că mâine va fi mai ieftin, firmele își reduc producția, apoi taie salarii, iar spirala se autoîntreține. Japonia a petrecut aproape două decenii încercând să iasă din capcana asta, cu rezultate modeste, iar exemplul a speriat destule bănci centrale.
O inflație mică și previzibilă funcționează, așadar, cam ca uleiul într-un angrenaj. Permite ajustarea salariilor reale fără tăieri nominale, care sunt devastatoare psihologic, și lasă băncii centrale spațiu de manevră pentru dobânzi în perioadele proaste. Nimeni nu o iubește, dar alternativa pare mai rea.
Problema apare când „mică și previzibilă” devine „mare și haotică”. Atunci contractele pe termen lung devin loterii, calculele de afaceri se transformă în ghicit, iar economia consumă energie enormă doar ca să se apere de fluctuațiile propriei unități de măsură.
Ce faci practic cu informația asta
Cea mai ieftină schimbare este una de limbaj, și nu e deloc cosmetică. Începe să spui „banii mei cumpără mai puțin” în loc de „s-au scumpit toate”, fiindcă a doua formulare te lasă pasiv, iar prima te trimite direct la ce ții în mână. Felul în care descrii o problemă hotărăște în bună măsură ce faci cu ea.
Apoi calculează-ți salariul în termeni reali, măcar o dată pe an. Iei mărirea primită, scazi rata inflației din perioada respectivă și vezi ce rămâne. Discuția de la negocierea salarială sună cu totul altfel când vii cu cifra asta, nu cu impresii.
Mai e problema locului în care stau banii. Sumele de care ai nevoie în lunile următoare rămân lichide, aici nu e nimic de discutat, însă economiile pe zece ani ținute exclusiv în numerar sunt, matematic, un plan de sărăcire lentă. Nu îți spune nimeni ce să faci cu ele, fiindcă depinde de vârstă, de venit, de cât risc suporți noaptea, doar că varianta „nu fac nimic” rămâne și ea o decizie, cu consecințe.
Și, poate cel mai util, nu confunda niciodată creșterea prețului cu creșterea valorii. Apartamentul care „s-a scumpit” cu 30% într-o perioadă în care leul a pierdut 25% din putere aproape că a stat pe loc. Aurul care urcă în lei, dar stă pe loc în dolari, spune ceva despre leu, nu despre aur. Odată ce vezi asta, e greu să te mai întorci la felul vechi de a citi cifrele.
Cum se schimbă felul în care citești o etichetă de preț
Chitanța din 2019 a rămas pe biroul meu vreo săptămână, sprijinită de un teanc de cărți, ca un fel de memento. Nu pentru că mă îmbogățește cu ceva să știu cât costa laptele acum ani buni, ci pentru că îmi amintește că cifrele de pe etichete se citesc mereu în două direcții.
Într-o direcție vezi marfa, cu greutatea și utilitatea ei, care de obicei nu se schimbă spectaculos de la an la an. În cealaltă vezi banul, cu puterea lui de cumpărare care se plimbă, se subțiază, uneori se stabilizează. Prețul e locul unde se întâlnesc cele două, iar când urcă, întrebarea corectă e mereu care dintre ele a mișcat.
De cele mai multe ori a mișcat banul, iar asta nu e vreo teorie a conspirației, e pur și simplu felul în care funcționează un sistem monetar bazat pe încredere, nu pe metal prețios. Trăim într-un sistem în care unitatea de măsură are voie să se schimbe, ceea ce aduce avantaje reale, dar cere un pic de atenție din partea celor care o folosesc zilnic. Adică din partea noastră, a tuturor.
Întrebări pe care le primesc des despre inflație
Dacă salariul meu crește la fel de mult ca inflația, sunt în regulă?
În mare, da, îți menții puterea de cumpărare, ceea ce înseamnă că stai pe loc, nu că progresezi. Trebuie totuși verificat cu ce inflație compari, pentru că indicele oficial descrie coșul mediu, iar al tău poate arăta diferit. Dacă dai o parte mare din venit pe chirie și energie, iar acolo scumpirile au fost peste medie, o mărire egală cu rata oficială te lasă totuși mai jos decât anul trecut.
De ce simt că prețurile cresc mai mult decât spune statistica?
Pentru că memoria noastră reține prețurile lucrurilor pe care le cumpărăm des și le vedem des, adică alimente și combustibil. Nimeni nu ține minte că un laptop echivalent costă azi mai puțin decât acum cinci ani, deși și asta intră în calcul. Indicele oficial adună tot, inclusiv categoriile care stagnează sau ieftinesc, de aici vine diferența dintre cifră și senzație.
E vinovat comerciantul care ridică prețul?
Rareori, cel puțin nu în sensul în care se sugerează de obicei. Comerciantul reacționează la costurile lui, la furnizori, la energie, la salariile pe care trebuie să le plătească, iar dacă nu ar ajusta prețurile ar ieși din piață. Marjele de profit pot crește în anumite perioade, se întâmplă și e o discuție separată, însă cauza scumpirii simultane a aproape tuturor lucrurilor stă în altă parte.
Poate fi oprită inflația complet?
Poate fi adusă la niveluri mici și stabile, cam asta e ambiția realistă a oricărei bănci centrale. Zero absolut nu este considerat un obiectiv dezirabil, fiindcă aduce riscul opus, cel al scăderii prețurilor și al blocării consumului. Instrumentul principal rămâne dobânda de politică monetară, care scumpește creditul, răcește cererea și, cu întârziere de câteva trimestre, temperează prețurile.
De ce se scumpesc și serviciile, care nu depind de importuri?
Tocmai pentru că salariile fac parte din costul lor. Un tuns sau o reparație auto înseamnă în primul rând timp de muncă plătit, iar când salariile urcă, urcă și tarifele. Serviciile sunt de fapt cel mai bun indiciu pentru inflația de fond, motiv pentru care analiștii se uită la ele mai atent decât la prețul roșiilor.
Ce înseamnă inflația de bază, despre care aud la știri?
Este inflația calculată după ce scoți din coș produsele cu prețuri foarte volatile, în special alimentele neprocesate și energia. Se procedează așa pentru că o furtună sau o decizie a producătorilor de petrol pot mișca indicele general într-o lună și îl pot mișca înapoi în următoarea. Ce rămâne după curățare arată tendința de fond, adică exact viteza cu care se subțiază banul, fără zgomotul de suprafață.
Mă protejează aurul și imobiliarele de inflație?
Istoric, activele reale s-au descurcat mai bine decât numerarul pe termen lung, însă „sigur” e un cuvânt prea tare pentru orice investiție. Aurul poate sta pe loc ani întregi, iar imobiliarele vin cu costuri de întreținere, taxe și cu greutatea de a le vinde repede când ai nevoie. Amândouă pot scădea în perioade cu dobânzi mari. Ideea utilă nu e că un anumit activ te salvează, ci că a ține totul într-o monedă care se subțiază constant este, în sine, o poziție riscantă pe care mulți o iau fără să o considere o decizie.
